În cabinetul meu, am întâlnit de nenumărate ori băieți de toate vârstele care se prezintă ca „problematici”: sunt furioși, retrași, explozivi sau complet apatici. Dar dincolo de comportament, cel mai des întâlnesc aceeași poveste: nu știu ce simt.
Și dacă nu știi ce simți, cum să știi ce să faci cu acel sentiment?
Băieții, în special cei crescuți într-un context în care educația emoțională e slabă sau inexistentă, ajung să trăiască într-un fel de exil interior. Emoțiile devin teritorii străine, greu de înțeles și imposibil de exprimat. Unii sunt triști și nu știu că sunt triști. Alții sunt speriați, dar cred că sunt „nervoși”. Mulți sunt furioși, dar nu pot explica de ce.
În lipsa limbajului emoțional, băieții caută explicații externe. „E vina profesorului”, „frate-miu e enervant”, „fata aia m-a făcut de râs”. Când nu poți înțelege ce se întâmplă în interiorul tău, crezi că lumea din jur e de vină pentru haosul pe care îl simți.
Și mai grav e atunci când aceste emoții nerezolvate se adună într-un „rezervor” de tensiune, pe care corpul și mintea încearcă să-l golească prin reacții impulsive: izbucniri de furie, violență, retragere, autoagresivitate.
De aceea, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca terapeuți, părinți sau educatori este să-i ajutăm pe băieți să pună cuvinte pe ceea ce simt. Nu e o soluție magică, dar e un început.
Vorbitul despre emoții chiar și în forme simple, chiar și prin desen sau joc eliberează presiunea. Face ca furia să nu mai explodeze, ci să poată fi conținută.
Când un băiat reușește să spună: „M-am simțit rușinat când ai râs de mine”, deja face un pas uriaș în afara impulsului. Emoția devine conștientă, deci gestionabilă.
În terapie, încurajăm această exprimare prin întrebări simple, dar repetitive: Unde simți asta în corp? Ce ai vrea să-i spui acelei persoane? Ce te-ar ajuta acum? Cu timpul, băiatul începe să-și construiască un vocabular emoțional.
Și odată ce știe ce simte și de ce are libertatea de a alege altfel. Poate întoarce spatele în loc să lovească. Poate cere ajutor în loc să tacă. Poate plânge în loc să rănească.
Educația emoțională nu este un „lux”, ci o necesitate. E cheia care transformă băieții reactivi în adolescenți conștienți și apoi în bărbați maturi, capabili să trăiască relații sănătoase, să își gestioneze conflictele și să rămână conectați cu ei înșiși.
Nu e ușor. Dar e posibil. Și începe de fiecare dată cu o întrebare simplă: Cum te simți cu adevărat?
